Tribut

A început semestrul doi. A început de fapt ceea ce se numește introducerea în resurse umane la modul că în doar o oră ajungi să citești de peste 200 de ori cuvântul organizații într-un text de 30 de pagini. Și cu toate că nu ești obișnuită cu modul „ăsta” de lucru, parcă îți place. De vreo două zile te gândești într-una că facultatea asta e mai frunoasă pe zi ce trece. Cam așa o văd eu... zilnic, în fiecare moment în care mă întreb dacă acolo mi-e locul sau dacă am pierdut o bună perioadă din viață în care puteam să fac orice altceva. Și mereu răspunsul vine de la sine. Dacă ajungi să cunoști sociologia cel puțin 1%, nu cred că mai poți pune la îndoială faptul că faci ceea ce îți place. Dacă simți că în viața reală nu trăiești acolo unde trebuie, în sociologie trăiești printre elite ( trebuie să-l amintesc pe Karl Marx care e o inspirație întotdeauna.)

Mai ales când ești și recompensat. Dacă în primele zile de facultate mă plângeam că trebuie să cumpăr „Biblia„ lui Vlăsceanu (Domnule Vlăsceanu, dacă sunteți pe undeva, tot respectul) și să o mănânc pe pâine, acum iată că după un an jumătate de facultate am primit eu o carte... consecința unei munci care a fost mai mult confesivă decât teoretică... confesivă pentru că o parte din mine am lăsat-o acolo...pentru că acea parte s-a întors mai frumoasă, iar creionarea ei a căpătat o formă palpabilă. Mulțumesc celui care a considerat-o demnă de a fi amintită și consemnată undeva, oriunde. 

Îmi mulțumesc mie că...am fost eu. 

Pe această cale transmit și o telegramă modernă. 

Dragă voi, Resurse Umane, vă rog nu mă dezamăgiți, iar eu vă promit același lucru. Sper să rămâneți la fel de interesa(n)te și să deschideți nu vise, ci drumuri. Fiți voi înșivă, iar eu o să urmez traiectoria. Sociologie...mulțumesc pentru că niciodată nu m-ai plictisit. Îmi place să cred că avem o relație frumoasă și aș vrea să știi că devin din ce în ce mai dependentă. 

Well, viața mea e în mâinile tale. Momentan e cam fragilă, dar mai are timp să se dezvolte și nu oricum...frumos.

Semnat,

un nume

Artificialitatea sau despre tehnologie

S-a întors iarna. Nu spun că ar fi un lucru bun sau rău, dar când mă uit la mine parcă privesc în gol... și spun asta pentru că nu mai știu ce înseamnă să te joci cu zăpada. Conștientizez și nu fac nimic în privința asta. Merg până la magazin  și nu mai privesc albul acela cum îl priveam acum ceva ani. Repede să fac o poză, poate să o pun și pe Instagram sau pe Facebook. Hmm.. oare câte like-uri o să primesc? Ce filtre să folosesc? Poate ăsta? Sau ăsta? Pare mai natural așa?

Dar până la urmă unde era/e naturalul? L-am văzut prin artificial, spre rușinea mea. Și prin artificial mă refer la tot ce înseamnă tehnologie, o tehnologie pe care nici nu știu să o folosesc așa cum trebuie sau cel puțin nu la capacitatea la care ar trebui. Comunic într-un mod haotic.  Cu cât fac asta (online) mai mult, cu atât îmi dau seama că nu mai știu să îmi exprim cuvintele și stările în scris. Folosesc tot felul de emoticoane în locul cuvintelor. Spun prin simboluri ceea ce ar trebui să spun prin cuvinte. Asta am făcut eu (doar eu?) din tehnologie, un loc în care să îmi ascund părerile pe care nu le mai exteriorizez cum trebuie și mă afund ușor, ușor într-un univers al neștiinței științei. Îmi caut cuvintele în conversații și parcă se ascund. Experimentez o dublă realitate. Ele mă părăsesc pe mine și eu pe ele. 


Dacă stau bine să analizez nu e vina programelor tehnologice că îmi oferă o gamă largă de emoticoane, e vina mea că le folosesc. E vina mea că stau să dau scroll pe facebook și mă plâng că nu am timp. Ba am, dar nu știu să îl calibrez acolo unde trebuie. E vina mea că nu știu să profit de lucrurile bune pe care mi oferă tehnologia. Dar astăzi, într-un ceas târziu, îmi fac mie o promisiune. O să învăț să folosesc spss-ul până la vară. Cum amintește unul dintre profesorii mei: „să gândim cu ajutorul computerului.” Tehnologia aduce informație, aduce oameni împreună, oferă acces la cunoaștere, dar când nu știi unde să te uiți, ce faci? Începi și cunoști artificialitatea, iei cuvintele de-a gata, care nu mai sunt cuvinte, sunt semne și le folosești fără sens. Ar trebui să dau seama mai des că tehnologia nu înseamnă doar distracție, tehnologia e știința cotidiană, comună, de care toți ar trebui să profităm.

Săptâmâna care vine am de fișat o carte. Și trebuie să iasă cel puțin satisfăcător. Am mai încercat și mi-a reușit...hmm.. poate aveam mai multă voință atunci?                             Poate, dar acum e mai multă pentru că merită. Merită să îmi „organizez lectura”, merită să îmi fac din sociologie un stil de viață. Eu merit?

 Am obosit să mă plâng! (spuse ea cu gândul că se pune pe treabă)

Degeaba ai wi-fi dacă nu știi să profiți de el.