Zgomot

Zgomot
...în iarbă
...în vie
...în glie;

...în aer
...în cer
...în mișcare
...în simțire;

...în ordine
...în haos
...în liniște
...în trăire;



...în mine.
...în tine
...în noi.

Locuri și oameni

Dacă e ceva ce am învățat din sărbătoarea de Paște 2015 e că există persoane în viața fiecăruia dintre noi pe care le neglijăm voit sau nu. Când spun asta mă gândesc la bunică-mea. Da, da..ființă scumpă sau cum mai e ea numită emoțional.

Stăteam și mă gândeam (uau) că nu o apreciez destul, că inventez ( sau nu) tot felul de scuze, ba examene, ba voluntariat, ba oboseală, ba.. când de fapt ceea ce îmi lipsește e voința. Că motivație e... cu găleata.

Dar iată că ieri, cu chiu cu vai, cu obligație mai bine zis, cu lene și plictiseală ...i-am făcut o vizită. Vizită care a trezit ceva acolo, a marcat niște puncte și nu toate cu un scor potrivit. Sentimentul că ar trebui să vin mai des.  Să o apreciez mai mult, să o las să se bucure mai mult în preajma mea. Dacă nu fac asta, risc să îmi pierd copilăria. 

Copilăria  care reîncepe o dată ce calc în bucătăria ei și care se termină brusc o dată cu pasul în lumea reală. Da. Când intri în casa bunicii nu mai există spațiu sau timp, ci doar „Casa Bunicii” din turtă dulce.

Copilăria  cu cartofi prăjiți la foc automat, cu gogoși, cu cornulețe și plăcintă cu brânză.

Copilăria cu ceasul de pe perete care nu merge de vreo 4 ani, dar e acolo pentru design.

Copilăria cu radioul vechi de 35 de ani, care încă își face treaba mai bine decât unul nou.

Copilăria cu pâinea caldă scoasă din cuptor, cu mirosul și gustul de cozonac autentic ce îți desenează curcubeu pe cerul gurii.

Copilăria în care văd un zâmbet obosit și totuși energic.

Copilăria cu batic. 

Da. Asta e ea. Bunică-mea. În fața căreia mă înclin și îi mulțumesc pentru cine sunt acum.

P.S: ...și pentru întregirea periodică a bugetului.