La mulți ani, dragă blog!

Astăzi se implinește un an de la prima postare.
La mulți ani, blogule! Am planuri mari în viitor. Dar despre acestea vom vorbi când va veni timpul potrivit.
Îmi pare rău că te-am neglijat...mai mult decât pe mine. :)

Zgomot

Zgomot
...în iarbă
...în vie
...în glie;

...în aer
...în cer
...în mișcare
...în simțire;

...în ordine
...în haos
...în liniște
...în trăire;



...în mine.
...în tine
...în noi.

Locuri și oameni

Dacă e ceva ce am învățat din sărbătoarea de Paște 2015 e că există persoane în viața fiecăruia dintre noi pe care le neglijăm voit sau nu. Când spun asta mă gândesc la bunică-mea. Da, da..ființă scumpă sau cum mai e ea numită emoțional.

Stăteam și mă gândeam (uau) că nu o apreciez destul, că inventez ( sau nu) tot felul de scuze, ba examene, ba voluntariat, ba oboseală, ba.. când de fapt ceea ce îmi lipsește e voința. Că motivație e... cu găleata.

Dar iată că ieri, cu chiu cu vai, cu obligație mai bine zis, cu lene și plictiseală ...i-am făcut o vizită. Vizită care a trezit ceva acolo, a marcat niște puncte și nu toate cu un scor potrivit. Sentimentul că ar trebui să vin mai des.  Să o apreciez mai mult, să o las să se bucure mai mult în preajma mea. Dacă nu fac asta, risc să îmi pierd copilăria. 

Copilăria  care reîncepe o dată ce calc în bucătăria ei și care se termină brusc o dată cu pasul în lumea reală. Da. Când intri în casa bunicii nu mai există spațiu sau timp, ci doar „Casa Bunicii” din turtă dulce.

Copilăria  cu cartofi prăjiți la foc automat, cu gogoși, cu cornulețe și plăcintă cu brânză.

Copilăria cu ceasul de pe perete care nu merge de vreo 4 ani, dar e acolo pentru design.

Copilăria cu radioul vechi de 35 de ani, care încă își face treaba mai bine decât unul nou.

Copilăria cu pâinea caldă scoasă din cuptor, cu mirosul și gustul de cozonac autentic ce îți desenează curcubeu pe cerul gurii.

Copilăria în care văd un zâmbet obosit și totuși energic.

Copilăria cu batic. 

Da. Asta e ea. Bunică-mea. În fața căreia mă înclin și îi mulțumesc pentru cine sunt acum.

P.S: ...și pentru întregirea periodică a bugetului.

Unde îmi ești tu, timpule?

La un moment dat conștientizezi unde ești, îți conștientizezi starea și simți că ceva nu merge bine. Parcă te învârți într-un cerc ce nu îți oferă posibilitatea de ieșire. Crezi că te îndrepți înspre ceva, dar nu știi unde. E o capcană a timpului, singurul lucru pe care dacă l-ai pierdut, nu îl mai poți recupera. Deși susții că ai un management eficient al timpului știi că nu e așa. Te prinde din urmă, îți bate în geam la orice pas, îți urmărește mișcarea și pleacă liniștit, chiar dacă tu strigi că ceea ce face nu e drept. Știi că trebuie să menții ritmul să-ți îndeplinești visele, dar cum să faci asta când nu ai resursa necesară?

E amuzantă și dureroasă expresia „Dacă nu ai timp, ți-l faci”. E amuzantă pentru că e falsă, e dureroasă pentru că e adevărată. Dacă faci ce îți place ai tot timpul din lume. Aici e problema. Dacă îți urmezi doar plăcerile personale, riști să ajungi ancorat în vise și să pierzi din vedere realitate. Pe lângă tine, sunt alții. Alții care așteaptă de la tine pentru că poți... sau pentru că ai putut la un moment dat. Te bucuri că ai ajuns unde ești și încerci să negociezi un tratat de pace... cu Timpul. Mai reziști? Nu mai e mult și vei ajunge și fericită și împlinită. Trecutul , prezentul și viitorul sunt gardienii tăi.. Dar pentru asta trebuie să fii hoață. Să știi unde să pui o cărămidă, dar să știi de unde să o iei pe cealaltă. E o autostradă cu două benzi. Una e plăcere, alta e... alta. Ar trebui să alegi între cele două.



Stai! A zis cineva că nu e cale de mijloc? Wohooo, înseamnă că s-a repezit. Dacă ai procedat la fel, gândește-te de două ori înainte să acționezi. Aici e cheia. Le poți face pe amândouă. :D

Tribut

A început semestrul doi. A început de fapt ceea ce se numește introducerea în resurse umane la modul că în doar o oră ajungi să citești de peste 200 de ori cuvântul organizații într-un text de 30 de pagini. Și cu toate că nu ești obișnuită cu modul „ăsta” de lucru, parcă îți place. De vreo două zile te gândești într-una că facultatea asta e mai frunoasă pe zi ce trece. Cam așa o văd eu... zilnic, în fiecare moment în care mă întreb dacă acolo mi-e locul sau dacă am pierdut o bună perioadă din viață în care puteam să fac orice altceva. Și mereu răspunsul vine de la sine. Dacă ajungi să cunoști sociologia cel puțin 1%, nu cred că mai poți pune la îndoială faptul că faci ceea ce îți place. Dacă simți că în viața reală nu trăiești acolo unde trebuie, în sociologie trăiești printre elite ( trebuie să-l amintesc pe Karl Marx care e o inspirație întotdeauna.)

Mai ales când ești și recompensat. Dacă în primele zile de facultate mă plângeam că trebuie să cumpăr „Biblia„ lui Vlăsceanu (Domnule Vlăsceanu, dacă sunteți pe undeva, tot respectul) și să o mănânc pe pâine, acum iată că după un an jumătate de facultate am primit eu o carte... consecința unei munci care a fost mai mult confesivă decât teoretică... confesivă pentru că o parte din mine am lăsat-o acolo...pentru că acea parte s-a întors mai frumoasă, iar creionarea ei a căpătat o formă palpabilă. Mulțumesc celui care a considerat-o demnă de a fi amintită și consemnată undeva, oriunde. 

Îmi mulțumesc mie că...am fost eu. 

Pe această cale transmit și o telegramă modernă. 

Dragă voi, Resurse Umane, vă rog nu mă dezamăgiți, iar eu vă promit același lucru. Sper să rămâneți la fel de interesa(n)te și să deschideți nu vise, ci drumuri. Fiți voi înșivă, iar eu o să urmez traiectoria. Sociologie...mulțumesc pentru că niciodată nu m-ai plictisit. Îmi place să cred că avem o relație frumoasă și aș vrea să știi că devin din ce în ce mai dependentă. 

Well, viața mea e în mâinile tale. Momentan e cam fragilă, dar mai are timp să se dezvolte și nu oricum...frumos.

Semnat,

un nume

Artificialitatea sau despre tehnologie

S-a întors iarna. Nu spun că ar fi un lucru bun sau rău, dar când mă uit la mine parcă privesc în gol... și spun asta pentru că nu mai știu ce înseamnă să te joci cu zăpada. Conștientizez și nu fac nimic în privința asta. Merg până la magazin  și nu mai privesc albul acela cum îl priveam acum ceva ani. Repede să fac o poză, poate să o pun și pe Instagram sau pe Facebook. Hmm.. oare câte like-uri o să primesc? Ce filtre să folosesc? Poate ăsta? Sau ăsta? Pare mai natural așa?

Dar până la urmă unde era/e naturalul? L-am văzut prin artificial, spre rușinea mea. Și prin artificial mă refer la tot ce înseamnă tehnologie, o tehnologie pe care nici nu știu să o folosesc așa cum trebuie sau cel puțin nu la capacitatea la care ar trebui. Comunic într-un mod haotic.  Cu cât fac asta (online) mai mult, cu atât îmi dau seama că nu mai știu să îmi exprim cuvintele și stările în scris. Folosesc tot felul de emoticoane în locul cuvintelor. Spun prin simboluri ceea ce ar trebui să spun prin cuvinte. Asta am făcut eu (doar eu?) din tehnologie, un loc în care să îmi ascund părerile pe care nu le mai exteriorizez cum trebuie și mă afund ușor, ușor într-un univers al neștiinței științei. Îmi caut cuvintele în conversații și parcă se ascund. Experimentez o dublă realitate. Ele mă părăsesc pe mine și eu pe ele. 


Dacă stau bine să analizez nu e vina programelor tehnologice că îmi oferă o gamă largă de emoticoane, e vina mea că le folosesc. E vina mea că stau să dau scroll pe facebook și mă plâng că nu am timp. Ba am, dar nu știu să îl calibrez acolo unde trebuie. E vina mea că nu știu să profit de lucrurile bune pe care mi oferă tehnologia. Dar astăzi, într-un ceas târziu, îmi fac mie o promisiune. O să învăț să folosesc spss-ul până la vară. Cum amintește unul dintre profesorii mei: „să gândim cu ajutorul computerului.” Tehnologia aduce informație, aduce oameni împreună, oferă acces la cunoaștere, dar când nu știi unde să te uiți, ce faci? Începi și cunoști artificialitatea, iei cuvintele de-a gata, care nu mai sunt cuvinte, sunt semne și le folosești fără sens. Ar trebui să dau seama mai des că tehnologia nu înseamnă doar distracție, tehnologia e știința cotidiană, comună, de care toți ar trebui să profităm.

Săptâmâna care vine am de fișat o carte. Și trebuie să iasă cel puțin satisfăcător. Am mai încercat și mi-a reușit...hmm.. poate aveam mai multă voință atunci?                             Poate, dar acum e mai multă pentru că merită. Merită să îmi „organizez lectura”, merită să îmi fac din sociologie un stil de viață. Eu merit?

 Am obosit să mă plâng! (spuse ea cu gândul că se pune pe treabă)

Degeaba ai wi-fi dacă nu știi să profiți de el.

Căutarea de sine, de tine, de alții

Trebuie să cauți, să știi unde să cauți, să știi cum să cauți și cu ce scop să cauți. Căutarea  poate fi uneori o activitate anevioasă însă ea devine favorabilă prin consecințele pe care le are. Degeaba aștepți să îți cadă bucăți de aur din neant. E ca și cum ai avea trup, dar ești lipsit de însuflețire. Cel mai important e să te găsești pe tine, libertatea ta -care nu înseamnă condamnarea altora- identitatea ta. Unul dintre profesorii faini mereu zicea că pentru a cuceri lumea, trebui să te fii cucerit pe tine înainte. Viața la asta se rezumă. La căutarea de lucruri care să te împlinească și să te bucure. Nu căuta un lucru care nu îți place, ci caută ceea ce te atrage, necunoscutul din jurul tău, viul din lucrurile simple.

Căutarea e într-adevăr un proces îndelungat, dar necesar. Fără căutare, nu cunoști, iar fără cunoaștere nu ești împlinit moral... poate doar atunci când nu mai poți ieși din starea de confort pe care ți-ai creat-o și totuși îți place unde ai ajuns. Ar trebui să nu te mulțumești cu puțin, ci să încerci să treci peste obstacole și să iei în considerare rezultatele ulterioare.


Caută-te pe tine, caută-i pe alții și ține-ți conștiința trează. Fără ea nu știi unde să privești și ce să selectezi și te pierzi în lume. Singura soluție e să îți găsești calea, iar dacă nu o găsești trebuie să știi să o construiești.